.

luni, 30 aprilie 2012

Ca-n copilărie - p. 4

Când eram mică aveam o problemă: nu-mi plăcea să ies să mă joc cu copiii din fața blocului meu.
Cred că eram defectă sau ceva.
Și dacă mă-nduram să părăsesc liniștea de sus, să cobor 9 etaje cu gândul că va trebui să le și urc la un moment dat, fără lift pentru că mă feream de el ca de o priză cu toate firele pe afară, jucam tenis la centrală. Eu, cu mingea mea galbenă și pufoasă, cu racheta mea care de multe ori a întruchipat o chitară și cu centrala. Boc-boc-boc, până se isteriza vreun vecin cu nervii slabi și trebuia să părăsesc câmpul de luptă.

Ăștia jucau chestii complicate. Elasticul, de exemplu, n-am reușit niciodată să-l sar. Nici coarda. Plus că nu-i vedeam rostul. Dup-aia se mai adunau cu preșulețe, păpuși și haine, și făceau schimb de experiență. Mi se părea sacrilegiu să-i las să-mi atingă jucăriile cu mâinile lor pline de praf și sos de la masa de ieri, așa că stăteam departe.
Plus că vorbeau într-un fel total agramat, aveau povești din alea despre ce frumos a fost la prașă și se minunau că nu știu diferența între pănuși și coceni.

Lucrurile se schimbau când treceam în cartierul alăturat, la bunică-mea. Nu mă înduram să intru-n casă până târziu în noapte. Aici se-ntâmplau chestiile interesante: de la castel 1,2,3 la oină, de la ascunselea cu mingea la rațele și vânătorii, se-ntâmplau chestii spectaculoase.
Și-ajungem în casă cu șosețele de praf, cu genunchii zdrențuiți de la vreo cărămidă care se-ntâmpla să-mi stea-n drum, cu pete de verdeață, că erau multe câmpurile și nu cărai pătură după tine, cu câte un scaiete prins strategic în șosetă, ruptă-n gură de foame și oboseală, da` mulțumită că aventura a fost aventură și ziua n-a trecut degeaba.

Pân` la urmă nu eram tocmai defectă: butonul de selecție era activat încă de pe atunci. Mania a crescut odată cu vârsta. Nu mai am genunchii juliți, dar adun fiecare cicatrice, fiecare poveste, fiecare idee; pentru dileme sau pur și simpu de dragul de a-mi aduce aminte.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

duminică, 29 aprilie 2012

Ne place, da, ne place - p.131



Enjoy!

sâmbătă, 28 aprilie 2012

În mijlocul zilei

Durerea de cap de a doua zi e așa, un fel de pedeapsă pentru c-ai îndrăznit să te simți bine. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, nici un zâmbet netaxat, nici o datorie neplătită. Toate la timpul lor, rând pe rând, când ți-e lumea mai dragă. În moalele capului. Durerea. În moalele capului. Cu precizie de chirurg. Sadism programat, durere nedorită. Ca musafirul nepoftit care-ți apare la ușă, și-ai vrea să-i spui să plece, dar chiar de-i spui n-are de gând să asculte, și poate stă mai mult decât te aștepți, și-n orice caz nu mai contează cât stă, important e că a venit și nu trebuia să vină.

Da` poate nu te-ai simțit bine. Poate ți-ai plâns durerea de unul singur, și-ai luat toate durerile la rând, și-ai îndrăznit să nu te gândești la nimic după. Și-atunci pedeapsa pentru ce-i? Pentru ce-i durerea aia surdă și-nfundată și trează? Pedeapsă de ce? Doar o modalitate de a apăsa mai tare în locul ăla. Sau de a-ți aduce aminte că, oricât ai crede că ești de jos, se poate și mai jos. Se poate și mai tare. Se poate și mai rău. Măcar data viitoare când te doare capul, să fie din cauză că te-ai simți bine, nu că ți-ai plâns de milă.

Eu îmi plâng de milă, tu îți plângi de milă, toți ne plângem de milă. Așa, și? Cui îi pasă? Mie nu-mi pasă că ăia-și plâng de milă, și mi-e ciudă pe mine când fac asta, deci cui îi pasă? Ia două aspirine, stai drept, treacă trecutul și fă moșeală măcar să fie la pachet c-o febră musculară. Și nu uita să nu te deprimi când aprinzi a țâșpea țigară. Știi că fumezi mult, nu-i nevoie să îți mai faci și procese de conștiință pentru asta.

Pân` la următoarea revelație la bună vedere!

vineri, 27 aprilie 2012

Se scutură din salcâmi

Mirosul de cafea prospăt râșnită. Râșniță veche, cu care mărunțeai cafeaua și zahărul, dar mai ales cafeaua, pe vremea în care cafeaua o cumpărai boabe și eu nu beam cafea. Țineam butonul apăsat, zgomotul de boabe strivite, luam degetul de pe buton, scoteam capacul și-mi băgam nasul în cupă. Nas de cafea. Amețeală plăcută, și-aș fi stat acolo toată ziua.

Mirosul de pâine proaspătă. Să locuiești nu într-o brutărie, ci lângă o brutărie. Când bate vântul, să miroasă a pâine de-abia scoasă din cuptor, miros cald și aburind. Și pâinea fierbinte ruptă, nu tăiată.

Să tai frunze la câini e doar o expresie, dar am încercat. Nu e nici pe departe la fel de antrenant pe cât se spune. Dar mirosul verde îți intră-n piele. La fel ca izul de măsline verzi și iodul din nuci. Și vinul roșu care-ți rămâne pe buze și-ai buzele mai roșii și zâmbești timid, pentru că vinu-i roșu și vinu-i bun și te dezmiardă, și-ncă un pahar aduce cu el povești și ție-ți plac poveștile.

Diminețile nu mai miros a cafea proapăt râșnită. Miros a cafea proaspăt făcută și-a primăvară târzie și-a flori amare care nu sunt verzi și dacă iei un mugur de liliac și-l strivești între dinți e amar dar e o amăreală plăcută și gustul și mirosul sunt ca o cafea neagră. Mare și fierbinte și amară. Pentru dimineți cu parfum cald și nopți cu ploi de petale.

Pân` la următoarea magie, la bună vedere!

joi, 26 aprilie 2012

Vorbe de duh - p.3

Există multe semne ale inteligenței.
Pentru mine, de exemplu, e vital să nu te uiți tâmp la mine sau să mă asculți cu gura căscată nu de uimire, ci pentru că nu pricepi ce zic; să nu trebuiască să-ți repet aceeași chestie de 20 de ori; să te prinzi la ștouri fără să te ataci, să pricepi autoironia, să prinzi fileurile; mă rog, chestii din astea minuscule care să-mi arate că nu degeaba ai în dotare ceva care se cheamă ”creier”.

Da` am aflat zilele trecute ceva nou:
Cică firele de păr alb la o vârstă fragedă sunt semn indubitabil de inteligență! Plus că sunt așa, și o marcă a norocului. Că dacă le smulgi sau le vopsești, PUF! S-a dus și inteligența, s-a dus și norocul. Oricât ai încerca să refaci răul provocat, nu mai ai șanse. Vopseaua aia ți-a atrofiat creierul, penseta ți-a distrus calea spre potul ăl mare la loterie, poți să-ți pui capul pe-un bolovan și s-aștepți să treacă tractorul peste el. Sau să te-ntinzi pe pat și s-aștepți să mori.

Ținând cont de faptul că nu mi-am mai văzut culoarea naturală de ani buni și că, la momentul ăla n-aveam urmă de fir alb, oare acum dacă am, și mă vopsesc în continuare, inteligența mea a scăzut grav? Am fost tentată să le-ntreb pe domnișoarele care emiteau ipoteza, până am văzut că, la cei puțin peste 20 de ani pe care-i au, posedau și fire albe. Păr natural, nevopsit, pentru că, probabil, e împotriva firii să schimbi înfățișarea care ți-a fost dată de divinitate. Sau lene. Sau ignoranță. Sau am renunțat la idee. Nu de alta, da` bunică-mea a început să-și vopsească albeața cu religiozitate de mai bine de 30 de ani, și pe bune că nu-i lipsește inteligența.

Și-am mai aflat ceva: că și chelia tot semn de inteligență e. Pe principiul părul prost părăsește capul deștept. Mă, așa o fi, și cei care au găsit explicație medicală pentru calviție s-au chinuit degeaba și s-au înșelat amarnic. Cine sunt ei să conteste înțelepciunea emisă de gagicuțe cu fire albe, care susțin că inteligența stă în firul de păr?
Huo, medici, huo, cercetători! Explicația era atât de simplă și voi încercați să ne păcăliți cu medicamente, vitamine, vopsele, trucuri. Huo!

Pân` la următoarea înțelepciune, la bună vedere!

miercuri, 25 aprilie 2012

Cheater!

Mă-nșeală!
Nu, nu mai există nici un dubiu în această privință. Am încercat să mă păcălesc, să-mi spun că poate doar mi se pare mie, că nu-i decât un nou atașament, că poate vrea să-ncerce și chestii noi dar, vai! Deșarte speranțe. M-am amăgit eu pe mine.

Mi-am zis că nu se poate, când adevărul era exact în fața ochilor mei. După toate lucrurile prin care am trecut împreună, după ce i-am dat tot ce aveam mai bun; după toate mângâierile și insomniile, după trezit cu noaptea-n cap pentru că avea chef de plimbare, după ani de crezut în ea... Îmi face asta!

Și cu cine? Cu o cârpă! Bine, recunosc, arată bine și presupun că-i dă căldura și confortul de care are nevoie, dar nu pot să cred nici în ruptul capului c-o mângâie ca mine. Sau că-i face toate poftele, sau că măcar o înțelege când îi aduce cadouri. Probabil n-o ceartă când se urcă cu picioarele murdare în pat sau când o mușcă și-i lasă semne, dar asta înlocuiește restul? Restul nostru?

Dar lasă, vine ea vara... Și-o să-i fie prea cald pentru că, nah, o pătură ține mult prea cald, și-o s-o părăsească, bat la pariu! Iar la iarnă o să-i fie prea frig doar cu ea, și-o să-și dea seama că I am the one, nu o aventură de sezon.

O să mă dau puțin rănită, o să-i mărturisesc că m-a lezat comportamentul ei, dar promit să n-o bat prea mult la cap. Pân` la urmă Cami e pisică și eu recunosc că-s mai ascuțită și mai incomodă și mai puțin pufoasă decât păturica pentru care mă părăsește în toiul nopții. Plus că păturica e la mine-n pat și dimineața Cami continuă să mă trezească torcându-mi dulci serenade și făcând cozonăcei direct pe fața mea. She still loves me.

Atașez dovezile infidelității:
Pân`la următoarea aventură, la bună vedere!

marți, 24 aprilie 2012

Leapșa 1

Se cheamă leapșa 1 pentru că n-am mai răspuns la vreo una de hăăt, demult. Un an întreg fără lepșe.


Daniel
trimite leapșa primită de la Andreea și, la ora asta, nu pot refuza. Să vedem, deci:

1. Scrie 3 lucruri pe care ştii sigur că le vei face maine.
Duș, cafea, țigară.

2. Scrie 3 dorinţe care nu ţi s-au îndeplinit încă.
Pentru că știu sigur că dorințele mari nu le exprimi dacă vrei să se îndeplinească, scriu: vopsea de păr d`aia cu o culoare cât mai ciudată, 45 de grade la umbră și să nu mai dea Cami draperiile jos...

3. Scrie primul cuvânt care îţi vine in minte.
Primul.

4. Ce auzi în acest moment?
Brad Paisley, Alison Krauss - Whiskey Lullaby

5. Dacă ai putea pleca in vacanţă cu orice scriitor/scriitoare, pe cine ai lua cu tine?
Nu cred că aș vrea să-mi petrec vacanța cu un necunoscut, oricât de scriitor ar fi el.

6. Care e cea mai ieşită din comun activitate a ta?
Clar totul. Altfel ar fi obișnuit și n-aș mai fi eu. A se aprecia modestia.

7. De cine te-ai speria: stafia lui Michael Jackson sau de Britney Spears tunsă la chelie?
Ce-ar căuta oricare dintre ei doi la mine?

8. Scrie ceva de încheiere...
Asta a fost leapșa.
Se duce la cei ”de dimineață” dac-o vor, și la restul care-o vor.

Pân` la următoarea leapșă, la bună vedere!

luni, 23 aprilie 2012

Să ne jucăm

Spuneam la ureche dacă voiam ceva și-nțelegeam din prima dacă nu se putea. Tânjeam? Cu siguranță! Dar știam că există un motiv pentru care nu se poate. Și știam și că insistența nu mă ajută cu nimic. La mine să fi insistat cineva, și era ras de pe listă. Tânjeam în gând și mă consolam cu gândul la vremuri mai bune. Doresc în gând și nu spun gândul. Auzit să fie, nu se mai îndeplinește. Asta știu tot de atunci. Ca de Crăciun, când spuneai că vrei mașinuță teleghidată și primeai șosete. Clar nu se-mplinește. Și cu cât știu mai mulți, cu atât scad șansele.

Ține-ți dorința pentru tine. Dar, dacă vrei să câștigi la loto, ai face bine să și joci. Nimeni n-o să completeze numerele câștigătoare în locul tău. Totul ține de sincronizare. Pentru că numerele câștigătoare pot fi așa săptămâna asta, dar nu și săptămâna viitoare. Alege-ți cu atenție și numerele, și momentul. Dacă vrei cu adevărat. Dacă nu, stai și-așteaptă. Plânge-te că nu-ți iese magia. Plânge-te că tu n-ai niciodată ce au alții. Plânge-te de orice, dar în nici un caz de tine. Dacă te plângi atâta, nu-i normal să nu-ți iasă, nu?

Și dacă vrei ceva doar pentru că au alții și tu nu? Atunci e doar problema ta. Pentru că, dacă ajungi să ai și nu mai vrei pentru că ai deja și dispare și vezi din nou și iar vrei și iar și iar, vina cui e? Cică niciodată n-o să fii mulțumit cu ce ai. Da` poți să fii, și tot să nu mai ai. Sadică providență, ușor fatalism. Sau nemulțumitului i se ia darul. Sau să ne jucăm de-a joaca.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

duminică, 22 aprilie 2012

Ne place, da, ne place - p.130

He put that bottle to his head and pulled the trigger



Enjoy!

Părinți responsabili

Nu-nțeleg adulții care vin cu copilul din dotare în cafenea. Mai ales cu d-ăia mici, mici de tot. Nu-mi plac copiii și-mi place să fumez. Dar mi se pare ciudat să pui copilul în cutia cu fum de țigară. Eventual kinderul în căruț și draperie de fum. Țigară după țigară, fumător mai minor decât minorii.

Pe lângă faptul că tre` să stai, să-i păzești, să nu-și rupă capul de vreun scaun sau să nu-i calce vreunul mai înalt, liniștește-l să nu mai zbiere că s-a plictisit, ai grijă să nu înghită furculița sau solnița, îi mai dai și-o porție babană de nicotină, recomandată direct de medic pentru o pereche de plămâni frumos colorați.

Și mai bizar mi se pare că aceeași adulți care n-au nici o problemă cu nicotina se isterizează dacă kidul pune mâna pe o pisică sau un câine, pentru că vezi tu, au microbi, și părul animal poate îmbolnăvi grav micuțul. Atât de matur! Atât de responsabil! Să nu mai spun de scandalul iscat dacă se murdărește pe mâini de praf, sau dacă se decide să se tăvălească prin noroi. Nu e bine, se îmbolnăvește micuțul, cum să-l lași așa, nesupravegheat? Mai degrabă îl iei cu tine și-l înveți să fumeze pasiv. Mult mai ok.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Orele de chimie

Cremele de față fără parabeni sunt recomandate. Nu-ți chinuie tenul și-ți dau aparența aia tânără, indiferent de vârstă. Indiferent de cremă, nu pot folosi aceeași firmă două cutii la rând. La fel și cu șampoanele. Că-s mai specială, și ce-i mult mă aduce la saturație. Excepție făcând lunile de mâncat orez. Acum, să nu-l văd. Atunci era hrana mea cea de toate zilele.

Lumea evită produsele testate pe animale. Dar folosesc extractul de hibiscus de stepă. Cruzime totală! Nu le folosesc la teste, în schimb cresc hibiscus pentru a-l transforma în produse cosmetice. Nu înțeleg nici persoanele care au pisici, și dorm cu ele în pat, dar n-au nici o problemă în a crește timp de câteva luni pui de găină, pentru a-i tăia după. E ca și cum ai crește mâța și dup-aia o transformi într-o delicioasă friptură la cuptor. Sau pisoi pentru blană.

Vinerea neagră nu-i neagră decât ca denumire. N-am văzut până acum nici o filă de calendar vopsită-n negru, nici paradă de fani black metal. Poate că se nimerește să se vopsească vreo gagică brunetă, dar nu-i tradiție. Asta-mi aduce aminte că trebuie să trec și-o vopsea pe listă, dacă nu vreau să-mi dezvălui rădăcinile aurii. Plus că azi e sâmbătă.

Propylene glycol, linalcool, hexyl cinnamal, methylparaben, și-ncep să regret faptul că la chimie duceam borcane berzelius ca să nu învăț pentru lucrări. Oricum până acum aș fi uitat tot, dar măcar mi-ar fi sunat cunoscut ce conține supa la pliculeț. De fapt, prefer să nu știu ce mănânc, atât timp cât are gust bun.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

vineri, 20 aprilie 2012

Mary Poppins deschide ușa

Vineri. Cafeaua e mai delicioasă, fumul se duce lin în plămâni, cerul poate fi cât de noros vrea el, pe mine nu mă mai afectează. E vineri. Un fel de început de week-end. Un fel de liber la un fel de miniconcediu. Când paharul de vorbă nu mai e condiționat de trezirea a doua zi. Când arde scaunul sub mine și alea 8 ore trec ca și cum n-ar fi decât 4.

Tastez, da` și tastele știu că e vineri. Și netul merge mai rapid, și mâțele dau mai cu patos din coadă, și vecinul pare mai prietenos. Vecinul pe care nu-l văd cu săptămânile, dar care apare și reia discuția exact de unde a lăsat-o ultima oară: ”ce faci, domnișoară?” Bine, îi răspund, ca de fiecare dată, pentru că vecinului nu poți să-i spui altceva, pentru că vecinului nu-i dai niciodată detalii, pentru că vecinul nu trebuie să știe despre tine că faci mai mult decât bine. Chit că știe și când vii, și când pleci, și tare te-ar mai întreba ce-i cu orele alea de-a dreptul injuste, dar se abține, pentru că știe că răspunsul n-ar veni decât telegrafic, și decât un răspuns telegrafic, mai degrabă își închipuie el ce și cum vrea, pentru că fantezia și scenariile sunt apanajul oricărui vecin ca la carte.

Până și vecinii au parte de vinerea lor, chiar dacă ți se pare că nu. La fel cum au avut și tinerețe odată, demult, chiar dacă nu-ți imaginezi. Vizualizez o vineri cu vecini mici și copii, care nu știau încă să citească ceasul sau calendarul și cu pisici care oricum nu știu nici una, nici alta. Și cu week-end-ul ce va să vină. La fel ca petalele care cad din copaci. Hipnotic, aleatoriu, de parcă ar fi toate pe LSD. Week-end zen, după o vineri nonșalantă.

Frenezie. Nebunie. Un strop de parfum. Povești și cuvinte.

Pân` la următoarea vineri, la bună vedere!

joi, 19 aprilie 2012

De dulce - p.2

De câteva luni mă chinui să-mi cumpăr o pungă de lapte praf. Când îmi aduc aminte, nici urmă de lapte praf prin zonă; când văd punga, uit că voiam, sau clar găsesc altceva mai interesant care să mă îndepărteze de multdorita pungă. Și-o duc așa de prin toamnă.

Vreau, vreau și vreau! Să-mi aleg o cană, să număr vreo 5 linguri de lapte praf, să-i adaug zahăr și-apoi să număr picăturile de apă. Să amestec cu stil și să apară desertul preferat din perioada în care stăteam cocoțată-n vărful patului cu nu`ș ce Robin Hood în brațe. Mâncam și citeam, citeam și mâncam. Crema de lapte praf. Vorbește lumea că dacă îi puneai și cacao, era și mai genial. Dar eu după cacao nu m-am dat în vânt niciodată. O preferam albă și delicioasă. Când se termina cana, săream în bucătărie să mai fac una. Și-așa, cană după cană, carte după carte, am crescut.

Imperiul laptelui praf era la Doamna Mamă la serviciu. Pungi uriașe de hârtie, în care se odihnea praful. Tot cu lingura, cana și cartea mă duceam. Cât timp era lapte praf, eram angajată cu normă-ntreagă la serviciu la maică-mea. Trecut sezonul laptelui, reveneam acasă.

Cât despre cacao, cât de fraieri puteam fi dacă ne lăsam păcăliți de-o cană cu cacao, zahăr și apă, atunci când țipam că vrem ceva bun? Ceva bun și dulce, zici? Uite acum îți prepar o cacao. Dacă erai mai simandicos, îi ziceai ”șocola”, cu accentul pus pe ”a”, ca la franceză. Da` tot cacao cu apă era. Cu lapte? Ce-ai înnebunit? Strici desertul.

Și mă chinui în continuare să-mi cumpăr lapte praf; l-am trecut chiar și pe lista de cumpărături. Cacao nu-mi mai fac, pentru c-am trecut la un nivel superior și mor fără cafea. Și-am mai descoperit și niște batoane de lapte cu vanilie care se topesc în gură și te-mbie să iei mai multe, mai multe, din ce în ce mai multe. Și cred că mi-a scăzut glicemia.

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

miercuri, 18 aprilie 2012

Victim

Pe principiul The ten steps, gândește-te că nu-i ea, ești tu. Respiră ca ea, vezi ca ea, gândește ca ea. Nu-i așa că ziua pare mai frumoasă acum?



Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

marți, 17 aprilie 2012

Vreau o vară ca afară

Dimineața - frig. Nu c-aș avea eu mari tangențe cu diminețile, dar simt cum parcă nu mi-ar mai strica o pătură pe mine. Dorm mai învelită și cu vise tropice.
Pe la ora 3, cald. Da` cald din ăla de-mi face poftă de mare și plajă. Vreme de maieu și gin tonic pe-o terasă liniștită.
Seara - frig. Nu mi-am luat și căciula-n geantă? Silly me! Cum să trăiești în mijlocul lui aprilie fără căciulă?

În fiecare zi, aceeași poveste. Mi-e dor de vremurile alea în care, dacă se-ncălzea, apăi era cald constant. N-aveam trei anotimpuri în aceeași zi. Nu trăiam un an în 24 de ore. Lipsește ca pe undeva pe la 5 dimineața să și ningă feeric, și ciclul e perfect.

Sincer, nu-i amuzant deloc. Mă uit în calendar - aprilie. Ies afară - sfârșit de februarie. Sau, hai, perioada babelor. Care s-a jucat cu lunile și le-a amestecat? Rubik, și tot ar fi mai ușor de descurcat.
Mă uit cu jind la mâneci scurte, dau să aleg ceva și-mi aduc aminte că ieri mi-a fost frig. Mă va opri acest aspect de la mânecă scurtă azi? Probabil că nu, da` asta nu înseamnă că nu va veni acel moment al zilei în care voi tremura din nou.

M-am săturat să mă simt ca o ceapă: multe straturi. Mai dau jos unele, le mai adaug pe altele și caut un loc cu soare constant și total. Fără dinți. Doar cald.
Vremea mă face irascibilă, și nu ea are de suferit din cauza asta.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

luni, 16 aprilie 2012

Păcat

Cică-n Vinerea Mare n-ai voie să faci nimic gen muncit. Sâmbătă da, duminică iar nu, că-i duminica de Paște. O zi da, una nu, că altfel e păcat. Păcat mare, din ăla de moarte, de te duce direct în fundul iadului și te transformă-n jucărie nouă pentru drăcotei.

Taximetristul meu se întreba aseară dacă nu cumva e păcat faptul că-mi povestește cât de beată era o clientă pe care a dus-o în direcția diametral opusă și-a abandonat-o acolo. Păcatul fiind nu că a abandonat-o, ci că-mi poveștește.

Pentru unii e păcat și să muncești în lunea de după Paște. Adică azi. Da` dacă ești forțat să muncești, păcatul cui e? Că unii stau acasă și azi și mâine, și ghici ce? Eu muncesc și azi și mâine. Când vine vorba de stat acasă, mă pocnește subit un val de religiozitate. Și mă gândesc că nu-i tocmai ok ca tocmai eu să tocmai trebuiască să muncesc tocmai când alții au concediu sau vacanță. Noroc că-s doar două zile și trec repede.

Și mai e un păcat, da` ăsta e grav rău de tot: vacanța era cam 4 luni pe an. Acum, că-s matur responsabil, și-mi muncesc pâinea, și plătesc impozit, și cică munca obosește da` înnobilează, n-am decât 21 de zile amărâte pe an, în care să mă refac după osteneala lucrului bine făcut. Păi, afacere-i asta? Păcat. Tare păcat.

Pân` la următoarele păcate, la bună vedere!

duminică, 15 aprilie 2012

Ne place, da, ne place - p.129



Enjoy violent!

DOOM BOOM

Mde, n-am făcut curățenie generală nici de Paștele ăsta. N-am vopsit ouă, n-am făcut nici un cozonac, n-am plămădit nici o pască. Pentru mine pasca e aia fără aluat, dar nu mă pricep să scriu rețete. Nici să le execut. Și de ce ar trebui, când am văzut ouă gata vopsite, de vânzare la magazin, plus cozonac, plus pască? Frumos ambalate, arătoase și gustoase, mai ales că nu trebuie să pierzi timp și nervi procreându-le tu. Preambalatele să trăiască! Și ăla de-a venit cu ideea, odată cu ele!

N-am mai avut nici dileme dogmatice, cu toate c-ar fi mers mână-n mână cu oul dogmatic. Posibil să le fi epuizat pe toate în anii anteriori; sau să mă fi lovit un val imens de jemenfoutism.

Problema e alta: de ce s-a ajuns la nicio și niciun? Pentru că n-am auzit totuși să fie întro și întrun. Vreo 16 ani am învățat că nu se scrie legat. Da, începând cu clasa I, și continuând cu ani de facultă, mai adunați, mai alipiți. Existau șanse destul de mari să pici bacul dacă scriai legat. Ore-ntregi de repetat: oricât de mult ți-ar plăcea bondage-ul, nici o nu se scrie legat! Și după tot acest chin, să vină cutare și să spună că, de fapt, vezi tu, nu-i chiar așa, ba chiar ești kind of stupid dacă le dezlegi? Impossibru!

Și ce mă râcâie cel mai tare e că a fost adoptat din prima, fără întrebări, fără urmă de melancolie. Că cică dacă e corect, e corect, să slăvim DOOM-ul până la capăt. Devorez o bucată de cozonac, arunc o privire critică spre ouăle mult prea roșii și hotărăsc că nici un Paște nu-i adevărat fără nici o salată de ouă și fără nici un cozonac, cât de mic. Chiar dacă e cumpărat. Și nici un DOOM n-are dreptate peste mine!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

vineri, 13 aprilie 2012

Sha-la-la-la-la! - p.2

Ce poate fi mai grav decât să te trezești cu o melodie în cap și să nu scapi de ea toată ziua? Bine, fie, poate chiar câteva zile la rând? Să te trezești cu una care nu-ți place. Da` deloc. Pe care n-o asculți niciodată din proprie inițiativă. Mai degrabă ți-ai mânca mâna, cu tot cu cot, decât să asculți melodia cu pricina. Ți-ai rupe mâna și te-ai bate cu ea, decât s-o asculți.

Și da, singura explicație plauzibilă e c-ai pescuit-o de printr-un taxi, de la un șofer cu gusturi dubașe și îndoielnice. Dar a rămas pe sistem, și-acum cântă, cântă, cântă.
Și-ncerci s-o tratezi cu orice din playlist. Nu ține. Cântecele din copilărie, cu rimă simplă... Nu țin. Ia la rând poezii, numărătoare de ascunselea, bagă casca mai adânc în ureche și dă la maxim pe ceva ce-ți place teribil; nu merge! Melodia aia stupidă rulează în continuare, și singura idee acceptabilă e să torni apă pe-o ureche, de-ar ieși pe cealaltă, numai să plece cu tot cu obsesia nedorită.

Mai grav e nici măcar să nu știi melodia. Să fie ceva ce-ai prins din zbor, de la cineva care nu știa decât două versuri, pe care le intona c-o voce lălăită, și-alea două să se cațere pe tine, să-ți intre-n ureche și să refuze să se dea jos.

Ultima care mi-a fost transmisă, era ceva cu niște ochi roșii. Cumplit! Și de fiecare dată când mă prindea, franjuri îmi făcea simțul muzical. Noroc c-am scăpat de ea. Cred. Sper. Ochi roșii? AAAAAAAAAA!!!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

joi, 12 aprilie 2012

Cum ar fi - p.2

Cum ar fi să vrei să te duci să-ți iei țigări într-o seară, să deschizi poarta și să pui un picior afară din curte? Întuneric de noapte, becurile pâlpâind straniu, nimeni pe stradă. Strada lungă. Și-n capăt de stradă o monstruozitate de câine. Nu urât. Habar n-am cum arată fața lui. Da` cât un vițel. Mă, mare, mare de tot. Și becurile alea nu ajută deloc, că pâlpâie din ce în ce mai straniu, și câinele nu dă nici un semn c-ar vrea să părăsească colțul străzii. Și-ar trebui să treci pe lângă el ca să ajungi la țigările multdorite, da` între a fuma relaxat și viziunea unei decapitări totale bagă, Camelia, piciorul la loc în curte, și fă-te că n-ai nici un chef să fumezi, și mulțumește-te cu cele două pe care le mai ai, că strada-i lungă, noaptea - noapte și câinele - păzitor al integrității plămânilor tăi.

Și cum ar fi să te urci în taxi, bun bazată că taximetriștii conduc bine și poate și prudent dar, în goana aceea, taximetristul s-o calce mai mult decât prevede legea, și să ai impresia că ai ajuns într-un avion de teste. Fața deja în spate, adânc lipită de spătarul scaunului, și tu arătând ca un shar pei fixat în fața ventilatorului. Și când ajungi la destinație să-ți spui că nu te mai urci cu șoferul ăla, dar să uiți să-i iei indicativul și, peste ceva timp, să dai tot peste el?

Sau, cea mai obsedantă, cum ar fi să te trezești c-o melodie în cap, după ce-ai visat-o toată noaptea, să te obsedeze, da` să nu mai știi cum o cheamă, și s-o cauți înnebunit pe tot netul? Și să te mai obsedeze câteva zile după, pentru că o obsesie nu-i obsesivă dacă durează mai puțin.

Ar fi mirobolant și total adevărat...

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

miercuri, 11 aprilie 2012

În gol

Cobor treaptă după treaptă și-n stânga mea nu-i nici o balustradă. Să mă lipesc cât mai tare de perete, să nu cad. Nu-s bătută-n cap să mă arunc în gol, dar nu-i nici o balustradă. Și dac-ar fi? Nu-i ca și cum, atunci când e, mă țin de ea, sau e singura chestie dintre mine și gol. Când e, nici n-o observ; acum, că nu e, golul ăla îmi stă pe creier. Sări! Nu sări! Sări! Nu sar, cobor treaptă după treaptă. Și cum ar fi să nu se mai termine treptele? Niciodată? Niciodată. Să cobori la nesfârșit.

Sări! Sar. Și dacă sar, ce? Nu știam că pot să zbor. A trebuit să pic în gol ca să aflu asta? Aș fi sărit mai demult. Gol în stomac. Pentru că n-am direcție. Sau pentru că panica nu vrea să dispară. Orice aș face, panica aia e acolo. Și caut mâna care să mă liniștească. Care să ia panica și s-o ducă departe. Să nu mai fie panică niciodată. O caut. Nu-i.

Mon bel amour mon cher amour ma déchirure. Versurile astea mi-au obsedat anii. De ani de zile, versurile astea. Le port în mine ca pe-o pasăre rănită și cei care nu ne cunosc ne privesc și repetă... Cuvintele mele? Ale mele sunt cuvintele astea? Sunt parte din mine, și-ar putea fi ale mele, dar le-a simțit altcineva înainte. Asta nu le face cu mai puțin parte din mine.

Alerg. Eu, care nu pot fugi. Mă-mpiedic și-alerg în continuare și orice ai spune până nu zbori nu știi cum e să n-ai pământul sub picioare șipanica și golul ăla care se-ncăpățânează să devină din ce în ce mai mare. Golul meu. Nu mă ovaționează un stadion întreg și-aș prefera să nu fie nici un gol. Să-l acopăr, zici? Să-ncerc, să nu-l las să se mărească, să-l mențin în limitele suportabilului și când simți că nu mai suporți să te oprești înainte de a te înghite de tot. E gol în mine și-n golul meu încap perfect. Oprește-l. E gol în mine, nu-s eu în gol.
Punct de reper.

Pân` la următoarele cuvinte, la bună vedere!

marți, 10 aprilie 2012

Ne place, da, ne place - p.128



Enjoy!

luni, 9 aprilie 2012

Cathroom

Care e faza cu mâțele și cu baia? Îs fascinate, înnebunite, terminate dacă te văd îndreptându-te înspre baie. Cami mi-o ia înainte și trebuie să intre ea prima, să inspecteze și să verifice de parcă ar fi însărcinată cu controlul absolut al băilor din întreaga lume.

Și nu-i ca și cum i-ar plăcea apa. Se isterizează dacă o ating câțiva stropi și se spală după câte juma` de oră. Apa aia nesuferită care a murdărit-o. Dar a inspectat tot ce-nseamnă încăperea: cadă, sub cadă; chiuvetă, în chiuvetă, sub chiuvetă; coșul de rufe, pentru că nici un coș nu poate scăpa neinvestigat. Fiecare centimetru pătrat, fiecare sticlă de gel de duș, fiecare cremă în parte. O știe pe de rost mai bine ca mine și, totuși, insistă să mă-nsoțească de fiecare dată și să reia cercetările.

Și mă gândesc ciudat la momentul ăla în care mă voi întoarce acasă mai devreme decât prevăzut, și-o voi găsi destrăbălându-se în cadă, spumă peste tot și ea folosind inocent scrub-ul și masca mea de față, în timp ce alte pisici o vor masa pe spate și-i vor șampona urechile.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

duminică, 8 aprilie 2012

Ne place, da, ne place - p.127



Enjoy!

Puzzle

Cred că am vreo 15 începuturi de romane. Romane pentru că, atunci când eram mică, mi se părea fascinant să scrii romane. De orice fel. Despre orice. N-am început niciodată ceva prea departe de mine.

N-am terminat nici unul, deci mi se pare fascinant în continuare. Vreo 15 începuturi. Primele rânduri, prima idee, ciorne. Doar gândul că ar putea, cândva, peste mult timp, rândurile alea două să poarte denumirea de ”roman” și să fie mai mult de două rânduri. Mai mult ca sigur, niciodată. Disciplina scrisului nu-i de mine. Dar mai multe începuturi puse cap la cap, ar putea rezolva întregul.

Îmi plac începuturile, nu sfârșiturile. Partea dintre, curge de la sine. Începutul e ăla care-mi creează continuarea. Povestea fără sfârșit însă, a scris-o altcineva, înaintea mea. Și ideea unui sfârșit mă îngrozește. Așa că scriu începuturi. Continuări. Fraze după fraze, un pas în fața celuilalt, fă stânga când vezi peretele și evită fundătura. Continuă.

Și-mi tot repet că voi scrie povestea aia până la urmă. Când vor veni toate cuvintele odată. Sau când nu vor mai vrea să se mai oprească. Până atunci, adun bucăți. Puzzle. Pentru cine are răbdare să priceapă.

Pân` la următoarele cuvinte, la bună vedere!

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Nu mă pot decide

Ce poate fi mai frumos, mai înălțător, mai mirobolant și mai extaziant într-o zi de sâmbătă, păsărele ciripesc, soarele strălucește, les arbres sont en fleur, decât să te duci la muncă și să tratezi ca un agent devotat și plin de devotament pentru firma mamă?
Știu eu! Să nu te duci! Să lenevești leneș în pat până la o oră total indecentă, să stai cu picioarele pe pereți și cu gândurile total aiurea, plănuind o beție de seară. Week-end și seară. Când berea curge bine după tequilla și fumul de țigară ți-e veșmânt. Veșmânt, nu mormânt.

Și, după toate astea, să știi că urmează duminică. În care poți să lenevești mai tare decât cu o zi înainte. Să doarmă patul sub tine și să visezi la mai mult fum și la mai multă bere. Și să fie Floriile, sau Paștele. Pe alese. Sau amândouă. Ce tare e să fii orice, nepracticant. Ai parte de două runde de Florii și două runde de Paște. Cozonac, pască și ouă la dublu. Nu, nu mă cheamă Camelia. Mă cheamă Cami. Dar mă bucur de două runde de Florii. Și de pască din aia, fără aluat. C-așa e bună pasca. Altfel, ar fi cozonac cu brânză.

Să bem pentru asta!

Pân` la următoarele Florii transformate-n Paște, la bună vedere!

vineri, 6 aprilie 2012

Roter sand

O durere de cap și două aspirine. Caut aspirina cum căutau alții, demult, aurul. Toți banii mei pentru o aspirină. Ba nu, pentru două. Una nu-i de-ajuns. Sau un ketonal. E de ajuns unul. Unul sau două și să dorm. Măcar juma` de oră. Bolnăvicios, ca atunci când prinzi o pauză de la febră. Somn de boală. Nu mai poți ține ochii deschiși, nici capul drept. Somn ca să uiți că te doare. Ca să nu mai doară.

Cea mai cumplită durere e mereu cea pe care o ai în momentul ăla.
Când nu te doare nimic, cea mai cumplită e aia de măsele. Când regreți că n-ai patentul lângă tine, s-o scoți, s-o arunci și, odată cu ea, s-arunci tot răul.
Urmată îndeaproape de aia de cap. Să-l deșurubezi, să-l scoți, să-l arunci și, odată cu el, tot răul. Când auzi cum se lovește creierul de craniu. Biluțe de plumb. Creier de plumb.

Nisipul roșu și două cartușe. Sună mai bine în germană. La fel ca Eine Liebe zwei Pistolen. În germană totul sună mai dramatic. Chiar și durerea. De orice fel. Ca și cum, la capătul fiecărei dureri, nu te-ar aștepta somnul care să te vindece. De fiecare dată te-așteaptă două cartușe.
De-asta-mi place cum sună în germană, dar cum se traduce în română. Puțin mai cald. Puțin mai puțin dramatic. Trece cu două aspirine. Sau un ketonal.
Restul ți-l ostoiești fără pastile. Cum știi tu mai bine.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

miercuri, 4 aprilie 2012

Schimbări majore

Peste tot ai să vezi că Vărsătorii sunt vizionari, extaziați de nou, se plictisesc repede și adoră schimbările. Dar nicăieri nu scrie că vărsătorului ăstuia îi plac chestiile foarte noi dacă sunt, în primul rând, provocate de el. Că are un mod puțin autist de a reacționa la schimbările forțate. De orice natură ar fi ele.

Pornind de la chestiile minuscule și simple: facebook-ul trece la timeline. Tragedie! Nici acum nu m-am obișnuit că mi-au amestecat ideile. Cică l-au ordonat. L-au ordonat după cum au crezut ei că e ordine. Ordinea mea e diferită. Unde unii văd haos, eu găsesc rapid, pentru că-i haosul meu. Ordinea mea.
Mai nou, blogger va avea un nou look. Mai simplu și mai ușor de folosit. Pentru ei, nu pentru mine. Pentru mine e o schimbare inutilă, care nu face decât să-mi amestece ideile.

Când schimbam clasa și, inevitabil, colegii, îmi lua o bucată bună de timp să-mi dau seama care-i unul și care-i altul, cum îi cheamă, cine sunt. Dacă-și schimbau locul în bancă eram atât de confuză, încât preferam să nu mă mai duc la școală. Bine, nu puneam ideea în practică, dar îmi trecea prin cap. Și de-abia după vacanța de Crăciun îi știam și eu cât de cât.
Ținând cont de faptul că la facultate eram vreo 200, de vreo 150 de inși habar n-am c-au fost cu mine-n an, darămite să mai știu și cum îi cheamă...

Îmi place să redecorez. Când am chef. Dac-aș avea mobila pe roți, probabil aș redecora săptămânal. Dar să ajung acasă și să văd totul rearanjat, aș avea impresia că intru în casa unui total necunoscut și-ncep să-mi caut hainele. Ceea ce nu fac.

Așa că, dacă scopul e să mă zăpăcești total, schimbă-mi pin-ul, amestecă-mi hârtiile, înlocuiește-mi șifonierul, prezintă-mi 10 persoane în 5 minute și-apoi lasă-mă dezlegată în lume. O să par tăcută și timidă...

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

marți, 3 aprilie 2012

Mehr licht

Deschid ușa cu o mână. Pe cealaltă o strecor ca să ating întrerupătorul. Nu, fără teamă de întuneric. Obișnuință. Pisicile văd în întuneric. Eu nu sunt pisică. Totuși, aș putea vedea pe întuneric. Și, la fel de totuși, aprind lumina. Mehr Licht!

Nu pot să alerg. Fug. Mental și-ngândurat. De gânduri care-n toiul nopții mă fac s-aprind lumina și-o țigară. Pe-atunci fumam în șoaptă. Să nu știe nimeni că-i o țigară aprinsă. Palmată. Jarul e roșu și-n întuneric face zgomot. Țigară șoptită. Acum am mai multe scrumiere și liber la fum.

Liber e un cuvânt pe care credeam că-l înțeleg. La fel ca orice cuvânt, ajunge gol când îi simți toate semnificațiile. Când i le trăiești pe toate. Și-ajungi să nu mai scandezi pentru libertate. Să tânjești după fumul ascuns și după cum tresăreai când sfârâia prea tare. Să te ascunzi sub pătură și mai multă lumină să-nsemne că se termină noaptea, și-ncepe ziua și ziua nu-i liberă.

Aprind lumina c-o mână și-o sting cu aceeași. Noaptea poți fugi de gânduri sau poți visa frumos. Noaptea toate pisicile sunt negre. Noaptea mea e ziua altora. Noaptea și cuvintele se aud altfel. Alftel nu e nici mai bun, nici mai rău. Doar altfel. Ca atunci.

Pân` la următoarea noapte, la bună vedere!

luni, 2 aprilie 2012

Alintă-te mai încolo

Mă enervează diminutivele și jumătățile de cuvinte. Primele pentru că prea mult alint îmi dă senzația de dulcegării și prea multe dulcegării îmi provoacă o sesiune instantă de diabet; celelalte pentru că nu știu dacă ți-e lene să pronunți tot cuvântul sau ți-a fost prea foame. Ambele mă zgârie pe creier, la fel ca mohairul între dinți. Bietul meu neuron nu poate suporta această traumă și caută cu disperare un happy place, în care lumea vorbește întreg și nealintat.

O altă chestie care mă disperă e autoforțarea unui tic. În speță de vorbire. Moldovean get-beget, te trezești că, după 2 săptămâni în Ardeal, ai prins accent. Și vezi tu, nu mai poți vorbi altfel decât ”ardelenește”. Pe același plan cu autoimpusul accent britanic, în timp ce vorbești neaoș românește. Primul gând e că te dor măselele, că ai amigdalită, faringită, traheită și orice altceva cu ”-tă” în coadă, pentru că altfel nu-mi pot da seama cum te-ai trezit de dimineață și-ai început să vorbești de parcă ți-a amorțit limba. De tot.

În aceeași ordine de idei, nu pricep femeile care vorbesc mâțâit. Nu, vocea lor originală e normală, da` aleg să se mâțâie, să se alinte, să sune de parcă ar plânge și suspina non-stop. Instant vreau să le da motiv să plângă. Souffre-douleur de meserie. Cu motiv bine stabilit: no mâțâieli allowed!

În regatul meu, lumea vorbește matur, întreg și nealintat. Restul au ban din prima. Cu sau fără avertisment.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

duminică, 1 aprilie 2012

Ne place, da, ne place - p.126



Enjoy!
Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger